Sîmbătă seara, după ştiri, primesc un telefon de la tovarăşul meu, Andrei. Cum bănuiam, Andrei mă sună în două ipostaze: ori să-i repar calculatorul, ori să ne facem praştie din niscai bidoane de bere, în timp ce depănăm istorii noi şi vechi de prin locurile de pe unde ne-am aciuat (el, om cu prestanță la Academia de Poliţie în Bucureşti, eu, freacă-vînt prin Iaşi).

Şi pentru că întîlnirile noastre sunt extrem (adică extrem) de rare, am dezvoltat o strategie prin care să ne facem praştie în timp ce îi repar calculatorul. Mă rog, pînă acum, a funcţionat, însă undeva tot trebuia să existe o verigă slabă. Aşadar…

Ne întîlnim, facem „proviziile” şi ne apucăm de treabă. „Pacientul”, un P4 cu HyperThreadding la 3,8 GHz, necesita un „transplant de Windows”. Instalarea în sine nu prezenta probleme, fiind o chestiune ultra-banală, de făcut cu lumina stinsă. Problema era trezirea calculatorului din morţi, adică din morţii mamii lui de praf depus pe procesor. Cum rulam ceva de pe DVD-ROM, procesorul ajungea la 92 de grade, după care urma închiderea de urgenţă.

Photo by david latorre romero / Unsplash

Boooon, zic eu, în timp ce demontam bucată cu bucată coolerul, radiatorul şi procesorul. După curăţarea procesorului (şi a propriului gît cu vreo 2 beri) camera de zi arăta ca o fabrică de ciment – praf, adică. Aşez procesorul la locul lui, pun puţină pastă termoconductoare, apoi reconstruiesc radiatorul şi coolerul. La pornire, ghinion. Deşi primea curent, monitorul se holba negru la mine. Alte două beri, cîteva sudalme, apoi dă jos procesorul cu toate harnaşamentele de pe el. Scot procesorul de pe soclu, mă uit la pini, mă crucesc, mă mai uit o dată, apoi simt cum toată berea iese prin pori.

Unul din pini era făcut armonică. Nici nu e de mirare, dat fiind faptul că pusesem procesorul invers. O bere, 3 minute de gîndire („gîndim problema, că doar nu suntem animale” – marş, mă, de unde dracu’ le scoateţi?), apoi eu hotărît: „Adă o pensetă, ce morţii mă-sii…”.

Cu penseta în mînă, încerc cîteva strategii de îndreptare, care dau greş însă şi mă trezesc cu pinul în mîna unsă de pastă termoconductoare albă. Pun procesorul la loc în soclu, fac 2 cruci largi şi dau drumul calculatorului. Cînd am văzut cum începe să boot-eze, am crezut că sunt la camera ascunsă. Pur şi simplu, nenorocitul mă sfida. Nu ar fi trebuit să pornească. Teoretic.

Cu mîinile pline de pastă albă, mi-am reluat berea şi discuţiile cu Andrei. Ce nu ştiam înainte e că pasta termoconductoare creşte aderenţa mîinii la sticla de bere.