Vreau să vă povestesc, cu întîrziere, despre colegul meu, (mai corect, fostul coleg) George. Deşi am împărţit, timp de un an, spaţiul pseudo-infect căruia i-am zis cu drag casă, George sălăşluieşte în cu totul alt loc. M-am decis să numesc acel loc simplu: „Chez George”, sau pentru non-vorbitorii de franceză, „La George”.

Această locaţie „selectă” este aici şi nicăieri. „Chez George” poate fi pe şinele de tramvai din Podu Roş, pe un bloc din Alexandru sau pe balconul sălii de lectură de la etajul unu. Poate fi pe o bancă din Agronomie, unde studentele aruncă ocheade trecătorilor şi dau bip pentru a-şi identifica posibilul „partener” agăţat pe Irc.

Sau la o masă din Belfastul cel prăfuit, în jurul unui Tuborg roşu. „Chez George” e locul unde există bere şi ţigări, unde muzica se aude mai mult tare decît încet, unde lumea rîde cu sau de George. „Chez George” e în sandwich-ul mîncat pe o bancă în crucea nopţii sau la masa din stînga din singura speluncă deschisă non-stop în Bularga. Timp de un an, acolo s-a simţit George ca acasă; cît despre mine, eu i-am fost bun vecin.