Zilele trecute eram la cumpărături pe Bulevardul Ştefan, mai precis în faţa Cubului Inutil de la Mitropolie. Tocmai îmi ajutasem vechii colegi de cameră şi de liceu (salutare, Iustin… salutare, Oana) să-şi aleagă un calculator şi stăteam „la coadă, la semafor”, aşteptînd verdele.

Iustin, cu unitatea în braţe, începuse numărătoarea inversă, în timp ce roşul semaforului pîlpîia furibund (sau muribund). Mă rog, mie îmi treceau prin cap (pe lingă resturile de etanol ale ultimei beri luate cam în fugă) imagini de la lansarea navetelor spaţiale de pe vremea în care mai îndrăzneam să mă uit la teveu. Iustin mormăia în fundal: „şase…cinci…patru… trei… doi… unu”.

Aici ar fi fost normal să se fi auzit huruitul boosterelor în flăcări, însă, cum eu eram pe zebră în secunda „unu”, am auzit doar un claxon nervos şi un „morţii mă-ti de dobitoc, nu vezi că-i încă roşu?”. Am ridicat ochii la timp să văd cum pe semafor se desfăşura… incredibil… secunda zero.