Tocmai cînd mă duceam să-mi cumpăr covrigul zilnic, una din macaralele de la Palas s-a hotărît să-mi taie calea. Mai bine zis, s-a proptit în mijlocul drumului, cu zgomot asurzitor şi bucăţi de asfalt sărind peste tot.

Bineînţeles, mulţimea de gură-cască nu putea să lipsească. Recunosc, şi eu mă aflam pe acolo - am fotografiat, m-am minunat şi-am plecat mai departe. Nu de alta, dar mai exista încă o macara (încă) în picioare, and you never know.

M-a surprins puterea de compasiune pur românească: două babe care dădeau din coate spre “epicentru”, întrebîndu-se dacă a murit cineva. Au plecat profund nefericite cînd au auzit că nu. M-a mai mirat şi graba cu care “specialiștii” s-au grăbit să strîngă macaraua, nu ca să’ deblocheze drumul, ci pentru că “hai mă, mai repede, că acuşi vine presa”.