Nu mi-a păsat prea mult de Băsescu după prima alegere din 2004, sau cel puţin, nu suficient ca să-l realeg. L-au ales alţii pentru mine, a fost un risc asumat. Nu este însă normal ca un preşedinte ales să poată fi dat jos la libera discreţie, pornind de la prezumţia că poporul îl vrea afară. Iar când nu merge din prima, modificăm regulile jocului - de mai multe ori - pentru a distruge toate organismele independente care ne-ar putea sta în cale, apoi mizăm pe poporul nemulţumit ca să îndeplinim cvorumul.

Nu despre Ponta sau Băsescu voiam eu să vorbesc, ci despre poporul nemulţumit. Suntem o ţară de săraci, mândri că totuşi n-am ajuns ca Republica Moldova sau ca Bulgaria (deşi Bulgaria arată şi o duce mult mai bine ca România). Cei 4,3 miloane de muncitori duc în spate 5,5 miloane de pensionari şi cei 461.013 (?) de şomeri indemnizaţi.

“Industria universitară”, care angrenează momentan aproximativ 1 milion de studenţi, viitori şomeri cu diplome, alimentează visele altei categorii de votanţi: cei care cred că un nou preşedinte va crea - într-un mod misterios - noi locuri de muncă pe măsura diplomelor obţinute. Diplome care, într-un sistem dominat de universităţile de apartament şi doctori plagiatori sau oieri magistraţi, fac exact cât preţul cartonului la deşeuri reciclabile.

Am învăţat asta pe propria piele, atunci când, după 3 ani de Facultate de Istorie la o universitate de stat, mi-am dat seama că viitorul strălucitor pe care mi-l rezervă absolvirea e predatul (dacă am noroc) la o şcoală de ţară pe salariul minim pe economie, doar că şi pentru ăla trebuia să concurez cu colegii mei de an, mai sârguincioşi şi (probabil) mai motivaţi decât mine. Reprofilarea pe Jurnalistică avea să mă ducă la aceeaşi concluzie: diplomă cu care, după 3 ani de Bologna, te poţi angaja la mogul pe o sumă modică, dacă asasinatul politic şi distorsionarea realităţii nu-ţi provoacă reacţii adverse.

Nu e de mirare că nu sunt bani şi nici nu e realist să cred că un nou preşedinte va apăsa butonul ”make everything OK” şi va readuce fabricile şi uzinele - principalii beneficiari ai forţei de muncă pe vremea când nu toată lume mergea la facultate - privatizate de Iliescu după Revoluţie şi vândute la fier vechi.

Ne bucurăm ca nebunii la schimbare, cu gândul că (de fiecare dată) altcineva va face într-un final ceva pentru noi ca să o ducem mai bine. De preferat, să ne dea statul, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu. Casă, maşină şi job, cam asta ar fi revendicările, dar să nu cumva să trebuiască să muncim pentru ele. Doar să votăm corect. Doar să i-o tragem lu’ ăla de e la putere, ca să-i arătăm că, dacă nu ne dă, îl trimitem la coşul de gunoi.

În 22 de ani de la comunism, am schimbat preşedinţi peste preşedinţi. Fiecare a sărăcit statul român în mai mică sau mai mare măsură, favorizând nepotismul, protejând grupuri de interese şi promovând personaje penale (sau diletanţi ca Şeicaru, Dolănescu & co. sau Paris Hilton de România) la rang de persoane oficiale, reprezentante ale României în lume.

Mă deranjează tupeul cu care banda care vrea frâiele României trece peste tot ce înseamnă lege ca să-şi asigure persistenţa la putere. La fel cum mă deranjează vocile care cer demiterea unui preşedinte fără să aibă o alternativă viabilă pregătită. “Îl dăm jos pe ăsta, apoi mai vedem noi ce facem,” zicea unul dintr-o masă de votanţi într-un clip difuzat de Antena 3. Mentalitate la indigo cu cele 8 milioane de alegători care au pus orbeşte şstampila pe buletinul de vot cu speranţa că “li se va da” odată cu schimbarea de regim. Speranţă pentru care părinţii noştri au votat în 90. Speranţă cu care acum mor de gât, săraci şi umiliţi de Europa civilizată.